Anul 1947 a fost unul fatidic pentru România în general şi pentru Armata Română în special. La sfârşitul anului, soarta României era pecetluită: ca stat, era învinsă în al Doilea Război Mondial, conform Tratatului de Pace de la Paris, semnat de delegaţia română la 10 februarie 1947 şi ratificat la 23 august acelaşi an (deşi a fost alături de puterile învingătoare pe câmpul de luptă, România a fost considerată stat învins şi nu a beneficiat de statutul de cobeligeranţă); iar la 30 decembrie 1947, au fost adoptate o nouă formă de stat, republica populară în locul monarhiei constituţionale, şi un nou regim politic, regimul comunist (socialist) sau, în formula oficială din epocă, „regimul de democraţie populară“, a cărui esenţă era dictatura proletariatului.
România a fost silită să accepte rolul de monedă de schimb în jocul de interese al Marilor Puteri, fiind azvârlită pentru o perioadă de peste patru decenii în Blocul Estic, în sfera de influenţă a fostei URSS, dirijată drastic de la Kremlin, ca parte distinctă a bipolarităţii politice şi ideologice din lumea postbelică de partea cealaltă a Cortinei de Fier, menţionată de Winston Churchill în faimosul discurs de la Fulton, Missouri, din 5 martie 1946. Părţi din Tratatul de Pace au operat distrugerea Armatei Române (prin drastica limitare a efectivelor şi armamentelor) şi a industriei naţionale de apărare, astfel încât Armata Română să nu mai prezinte forţa care să permită desprinderea de sub tutela URSS. Extrem de important este şi faptul că doctrina de luptă a Armatei Române (care era şi doctrina militară de apărare a României), a fost fixată prin Tratat „la cerinţele îndatoririlor cu caracter intern şi de apărare locală a frontierelor“, ceea ce echivalează cu un nivel (strategic) coborât cu cel puţin o treaptă în raport cu rolul şi răspunderile unei armate naţionale într-un stat suveran, independent. De aici rezulta şi că se anula de facto şi de jure valoarea strategică a categoriilor de forţe ale Armatei, care au fost şi împărţite ulterior pe comandamente ale armelor lor componente. Cu alte cuvinte, fosta URSS îşi asumase şi sub raport militar „apărarea“ statelor aflate în sfera sa de influenţă, situaţie, în fond tragică pentru ţările în cauză.
În ceea ce priveşte aeronautica română, Tratatul de Pace prevedea reducerea efectivelor Aviaţiei, inclusiv interzicerea aviaţiei de bombardament. La dispoziţia Aliaţilor au fost puse (categoria a V-a): „1. Aeronave…; 2. Afeturi şi amplasamente pentru tunuri aeriene…; 3. Echipament… pentru trupele aero-purtate; 4. Catapulte sau dispozitive de lansare pentru avioanele ambarcate pe nave, pentru avioane terestre sau hidroavioane, dispozitive pentru lansarea de arme zburătoare; 5. Baloane de baraj“. Cu toate acestea, în contrast evident cu clauzele distructive ale Tratatului de Pace şi în pofida valurilor de disponibilizări operate de guvernul dr. Petru Groza, optimismul ofiţerilor şi al generalilor Armatei Române (care mai era încă Armata Regală română, deci nu o armată de tip „popular“!) se manifesta debordant, cu încredere în vigoarea instituţiei militare. Samavolniciile au continuat şi în anii următori. Decoraţiile de război de pe vestoanele aviatorilor nu au contat. Foarte mulţi dintre ei au luat calea închisorilor comuniste. Cei care au rezistat vremurilor au îmbătrânit ducând cu ei, în tăcere, amintirile cerului însângerat de război, ale clipelor zborurilor de luptă şi, mai ales, ale camarazilor.
