Trecerea României de partea Naţiunilor Unite s-a făcut înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, prin care să se consemneze drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi. După actul istoric de la 23 august, până la 9 septembrie 1944, atributele conducerii la nivel strategic au fost îndeplinite de M.St.M.R. Concepţia strategică de desfăşurare a acţiunilor militare viza ca, pe frontul românesc, eliminarea trupelor germane de pe teritoriul naţional să se facă de către trupele române, iar intervenţia armatelor sovietice să se facă „numai în caz de nevoie şi numai în urma cererii Armatei Române“.Principalele misiuni ale Aeronauticii urmau acest deziderat prin regruparea C.1.A.R. de pe frontul sovieto-german din estul ţării şi participarea la acoperirea frontierei naţionale şi la pregătirea ofensivei eliberatoare în partea de nord–vest a ţării.

În total dezacord cu viziunea românească, sovieticii au adoptat o atitudine agresivă în majoritatea situaţiilor, interzicând categoric orice discuţie cu reprezentanţii Armatei Române în vederea stabilirii modalităţilor de cooperare. Ordinele au fost emise de către generalul R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainean, şi de la Moscova de către însuşi Stalin şi colaboratorii săi apropiaţi, care au cerut trupelor „să-şi îndeplinească în continuare misiunile de luptă“. Aşa a fost posibilă drama pe care au trăit-o militarii români pe frontul din Moldova, unde au fost dezarmaţi de trupele sovietice, deşi încetaseră lupta şi doreau să o continue alături de noii aliaţi pentru eliberarea Transilvaniei, în timp ce în restul ţării celelalte trupe române eliminau singure prezenţa militară germană şi făceau posibilă, la 30 august 1944, intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, în formaţie de paradă, cu fanfara în frunte şi nu prin lupte, aşa cum s-a raportat ulterior la Moscova şi cum a fost prezentată multă vreme în memorialistică şi istoriografie.

Imediat după 23 august 1944, structurile de conducere ale Aeronauticii române au conceput şi au executat independent, între 23 august şi 9 septembrie 1944, acţiuni de apărare aeriană. C.1.A.R. a trecut prin mai multe situaţii de luptă, dintre care importante pentru perioada analizată au fost:

a) acţiunile aeriene, aeroterestre şi aerofluviale pentru apărarea spaţiului aerian naţional (23-30 august 1944);

b) refacerea şi reorganizarea unităţilor (1-6 septembrie 1944);

c) concentrarea unităţilor pe zona de operaţii (6-8 septembrie 1944);

d) sprijinul operaţiilor din Transilvania şi Banat pentru operaţia de acoperire a frontierelor şi a concentrării trupelor româno-sovietice în Transilvania (23 august – 20 septembrie 1944).

În fapt, la 23 august 1944, cea mai mare parte a militarilor români din Aeronautică luptau alături de germani şi, deodată, aliatul devenise probabil inamic. S-a sperat la o despărţire camaraderească.

Începând cu 23 august 1944, structurile de conducere ale Aeronauticii române au conceput şi au executat independent consistente acţiuni aeriene, aeroterestre şi aeronavale. S-au urmărit cucerirea supremaţiei aeriene şi cooperarea cu celelalte categorii de forţe armate ale României pentru reuşita militară a evenimentului istoric, în conformitate cu concepţia M.St.M.R. Scopul principal al acestor acţiuni a fost apărarea centrelor politice, militare şi economice importante, redislocarea propriilor forţe şi mijloace în Oltenia şi ulterior în Transilvania, refacerea şi reorganizarea lor, precum şi schimbarea în cel mai scurt timp a zonei de luptă de deasupra teritoriului propriu.

Forţele Aeriene Regale Române au primit şi două misiuni diplomatice de informare despre intenţiile noului guvern român: a U.R.S.S. (pe 24 august 1944, la Ankara, col. Ştefan Niculescu, cu un avion LARES, avându-l ca pilot pe Ştefan Motrescu) şi a Comandamentului Aliat din Italia (pe 27 august 1944, la Foggia, cpt.av. (r) Constantin (Bâzu) Cantacuzino, avându-l ca pasager, în compartimentul radio al avionului Me 109 G nr. 166133, pe colonelul american Gunn, pilotul român fiind şi emisar al Casei Regale Române).

Incidentul provocat de germani în dimineaţa zilei de 26 august 1944, la ora 06.00, a agravat relaţiile Aeronauticii germane cu cea română. Un avion german Me-109 G6 a atacat un avion IAR-39 care venea la aterizare pe terenul Spătaru-Buzău, incendiindu-l, iar pilotul, adj. Moraru, a fost rănit mortal. Imediat, comanda Aeronauticii Regale Române a ordonat să se deschidă focul asupra oricărui avion german aflat în zbor.

Prima dislocare a C.1.A.R. de pe frontul din Moldova spre cel din Transilvania a avut loc pe aerodromul Craiova. Axele de deplasare ale eşaloanelor volante, rulante şi pedestre (formate din ostaşii trupei), se doreau a fi cât mai apropiate de itinerarul Stâlpu-Buzău-Caşota-sudul Bucureştiului-Craiova. În ceea ce priveşte artileria antiaeriană, comandantul Brigăzii 2 Artilerie Antiaeriană a hotărât la 25 august 1944 evacuarea unităţilor din subordine pe calea ferată şi cu un mic eşalon rulant a postului de comandă. Din nefericire, materialul îmbarcat pe calea ferată a fost capturat de trupele sovietice, iar efectivele dezarmate, aşa cum s-a întâmplat şi cu unităţi de artilerie antiaeriană de la Galaţi, din Deltă, din Dobrogea şi din apropierea Bucureştiului. Totuşi, la 26 august 1944, majoritatea unităţilor de artilerie antiaeriană care au folosit eşaloane rulante rutiere au reuşit să se grupeze, intrând pe itinerarul stabilit de comandantul C.1.A.R.

Aerodromul Craiova, în zilele sfârşitului de august 1944, era supraaglomerat. În afara bombardierelor S-79 (aflate la Stăneşti) şi a avioanelor de vânătoare, toate celelalte unităţi de aviaţie operativă ale Forţelor Aeriene Regale Române se găseau la Craiova (presupusă gazdă, comandantul Flotilei 3 Bombardament, comandorul Ion Slăvescu).

Încă din noaptea de 23/24 august 1944, importante trupe germane s-au regrupat în zona Băneasa-Pipera-Tunari-Otopeni, cu intenţia de a înăbuşi insurecţia şi a reinstaura un guvern germanofil. La 25 august 1944, Reich-ul a declarat război României, Aviaţia germană Luftwaffe declanşând puternice atacuri aeriene. Gl.av. Alfred Gerstenberg a dorit iniţial să restabilească urgent ordinea unui guvern filogerman la Bucureşti şi, după ce a preluat conducerea forţelor armate germane din România, pentru a grăbi eficienţa acţiunilor sale, a folosit masiv atacurile aeriene, cu toate categoriile de aviaţie germană. În consecinţă desprinderea de aliatul german, sperat non-violentă, s-a transformat rapid într-o confruntare armată.

Lupta împotriva aviaţiei germane care a atacat Bucureştiul a însemnat cel mai important moment al etapei 23-31 august 1944. „Bombardamentele terorii“, executate acum de germani cu cel puţin aceeaşi violenţă ca şi cele anglo-americane şi sovietice, au fost cu succes stopate de aviaţia şi apărarea antiaeriană române, printr-o judicioasă repartizare a obiectivelor de apărat între cele două genuri de armă, stabilite pe eşaloane şi înălţimi. Rolul principal în contracararea bombardierelor aviaţiei germane a revenit aviaţiei de vânătoare române. Aceasta decola „la vedere“ şi „la alarmă“, fiind adeseori în inferioritate numerică, luptând cu hotărâre, în văzul şi spre admiraţia populaţiei Capitalei, al cărei moral era astfel ridicat. Atacurile aeriene germane asupra Capitalei au fost atât de violente, iar frecvenţa lor atât de mare, încât piloţii grupurilor de vânătoare aterizau doar pentru a reaproviziona avioanele cu benzină şi muniţii. Deseori li se schimbau prin radio, în aer, misiunile, trecându-se de la vânătoare la însoţirea aviaţiei de bombardament române. Marile formaţii germane de bombardament din perioada 24-30 august 1944, ce au atacat Capitala, au fost împiedicate de Grupurile 9, 7 şi 2 Vt. române, care au dus greul luptei de acoperire aeriană a Capitalei. Printre eroii victorioşi în luptele aeriene cu aviaţia ger­mană a fost şi cpt. av. (r) Bâzu Cantacuzino.

În apărarea Bucureştiului, de la artileria antiaeriană română au căzut la datorie slt. Virgil Sălăgeanu şi sergenţii majori Petre Baroană şi Costel Lădaru.

Ca urmare a reacţiei eficiente a Aeronauticii Române, situaţia aeronauticii germane din România a devenit disperată, motiv pentru care s-a hotărât dislocarea ei în teritoriul transilvănean vremelnic ocupat şi în Ungaria. Mizilul a fost ultimul aerodrom românesc părăsit de aviatorii germani la 28 august 1944. Eşalonul volant a decolat spre Marasvasahely, iar eşalonul rulant, format din vehiculele „Coloanei Herder“, s-a retras, sub focul artileriei antiaeriene române, pe Valea Prahovei, prin Sinaia-Braşov-Sibiu spre „regiunea săsească“.

Aviaţia română a cucerit pe deplin supremaţia aeriană la 29 august 1944. Ziarul „Ordinea“ din acea zi, referitor la succesele Aviaţiei Române, scria: „Situaţia aeriană dovedeşte că aceste aparate au intervenit cu succes în luptă, îndepărtând pericolul de Capitala ţării“.

Bilanţul activităţii Forţelor Aeriene Regale Române în apărarea Bucureştiului este edificator. La aviaţie, în perioada 23-30 august 1944, s-au executat: 64 de misiuni, 246 de ieşiri – avion, 320 de ore de zbor, 24 de avioane germane fiind doborâte în lupta aeriană, pierzându-se 34 de avioane (4 în luptă aeriană, 3 distruse la sol şi 27 capturate de inamic la Focşani). La artileria antiaeriană, în intervalul 23 august – 7 septembrie 1944, au fost 174 de baterii de tunuri cu 1.368 de guri de foc şi 14 baterii proiectoare cu 168 de piese, 35 de avioane inamice doborâte. Trebuie remarcat faptul că, în luptele aeriene cu aviatorii români, cei germani au pierdut de şase ori mai multe avioane, ceea ce confirmă înalta clasă a piloţilor români.

Atacurile aeriene ale Aviaţiei Române asupra forţelor terestre inamice au fost declanşate după ce germanii au început conflictul cu Armata Română. Aviaţia română de bombardament şi cea de asalt au executat în special atacuri asupra obiectivelor inamice din jurul oraşului Bucureşti, de pe Valea Prahovei, precum şi asupra convoaielor de nave inamice de pe Dunăre. În sprijinul trupelor terestre, Aeronautica Română a intervenit şi după 29 august 1944, mai ales pe Valea Prahovei, asupra puternicelor grupări inamice din zonele pădurea Buda şi Crângul lui Bod, în estul Munteniei, asupra trupelor germane în retragere spre Bulgaria.

Acţiunile aeriene române pentru sprijinirea forţelor fluviale şi maritime au vizat forţele navale şi fluviale ale germanilor de pe teritoriul Dobrogei, de la Dunăre şi de pe litoralul maritim. Acţiunile Flotilei de Hidro­aviaţie, ale Flotilei 3 Bombardament şi Flotilei 1 Informaţii au constat în misiuni de bombardament şi recunoaştere, pentru prevenirea unei debarcări/retrageri a convoaielor de nave germane atât în sudul Dobrogei, cât şi în nord, în zona ostroavelor de la nord de Cernavodă, precum şi de apărare aeriană a Gurilor Dunării, a podurilor de la Cernavodă şi Călăraşi. Rezultatele acţiunilor Aeronauticii Regale Române asupra inamicului maritim şi fluvial german au fost: scufundarea unui vas de război; a două vase mari de transport; a opt şlepuri şi a mai multor ambarcaţiuni mici ce transportau trupe, fiind distruse şi alte mijloace ale acestora, precum 20 de camioane etc.

La acţiunile terestre conduse de S.M.A., au participat toate forţele aflate la dispoziţia acestuia. Acţiunile terestre au îmbrăcat forme distincte şi au fost deseori concomitente cu cele aeriene, desfăşurându-se în general lupte pentru aerodromuri şi atac la sol asupra forţelor militare germane, având caracterul unor veritabile acţiuni aeroterestre. Principalele înfruntări terestre ale unităţilor şi formaţiunilor aeronautice române în cooperare cu trupele de uscat din garnizoanele respective s-au desfăşurat la Bucureşti şi în împrejurimile lui, în zona petrolieră Valea Prahovei şi în zona Carpaţilor de Curbură, la Buzău, unde se întretăiau drumurile armatelor române şi germane în retragere, cu cele ale armatei sovietice în ofensivă.

Acţiuni combinate şi aeroterestre au dus la stoparea transporturilor de trupe germane în interiorul ţării, aviaţia de vânătoare română atacând aviaţia de transport germană în aer, iar personalul aeronautic aflat la sol dezarmând, capturând şi neutralizând forţele aflate pe aerodromuri, precum în ziua de 24 august 1944, când, pe aerodromul Boteni, patrule din Grupurile 7 şi 9 Vt. au atacat trei avioane de transport „Gigant“ venite la aterizare, întreg personalul debarcat fiind dezarmat, sau în dimineaţa zilei de 26 august 1944 când generalul Stahel şi trupele sale au fost blocaţi pe aerodrom.

Sunt de neuitat victoriile din luptele duse la Băneasa în ziua de 24 august 1944; alături de cei 80 de oameni ai Grupului Aerotransport, în lupta cu 800 de germani foarte bine echipaţi şi antrenaţi au participat şi elevi ai Şcolii Tehnice Aeronautice din Mediaş, aflaţi acolo în practică. Au căzut în luptă: adj. şef Gheorghe Ferenţ, elevii plt. Dinică Zaharia, Decebal Popescu, sg. Ion Tudor, Ion Curelea şi fruntaş Dumitru Nicolae dintre ostaşii trupei. De asemenea, forţele Centrului de Instrucţie Aeronautică şi ale Batalionului de paraşutişti de pe aerodromul Popeşti-Leordeni şi de la Depozitul şi centrul german de radiolocaţie de la Herăstrău, au dus lupte grele şi au obţinut rezultate deosebite (27 august 1944). Lupte aeroterestre ale Aeronauticii Române cu forţele aeriene sau terestre germane pentru aerodromuri, infrastructură şi tehnică, de o deosebită violenţă, au mai avut loc la Tecuci, Focşani, Balomir, Arad, Caransebeş, Turda, Alba Iulia, Braşov, Iveşti (24 august), Ţăndărei (23-25 august), Târgşor-Valea Prahovei (24-31 august), Ianca (24-25 august).

Pe Valea Prahovei, în perioada 23-31 august 1944, artileria antiaeriană română s-a confruntat direct cu cea germană. Duelul de foc dintre cele două forţe antiaeriene a fost aproape permanent între Câmpina şi Valea Călugărească, trăgându-se 46.000 de proiectile antiaeriene, 300.000 de cartuşe, aruncându-se 1.000 de grenade. Cu sprijinul direct al Aviaţiei de vânătoare române şi al forţelor terestre din Corpul 5 Teritorial, victoria a fost de partea românilor.

Un aspect important îl reprezintă situaţia prizonierilor din forţele aeriene aliate, aflaţi în mâinile Armatei Române. După zborul atât de curajos al căpitanului Bâzu Cantacuzino împreună cu colonelul Gunn, unul dintre prizonierii americani de la Timişul de Sus, cei doi au ajuns în Italia, unde au explicat soarta foarte bună pe care prizonierii anglo-americani o aveau în România. Imediat s-a hotărât recuperarea şi trimiterea lor în Italia, înainte ca trupele sovietice să ajungă în zonă. Operaţiunea a durat trei zile, începând cu 1 septembrie 1944, şi s-a finalizat cu succes.

Operaţia de acoperire a frontierelor şi a concentrării trupelor româno-sovietice în Transilvania a început la 23 august 1944 şi s-a desfăşurat până la 20 septembrie 1944, având la dispoziţie iniţial forţele şi mijloacele Armatei 1 Române şi ale Regiunii 1 Aeriene, aceasta din urmă contopită cu C.1.A.R. la 1 septembrie 1944. Operaţia militară cu valoare strategică, dusă sub comandament militar naţional, a constat în zădărnicirea eforturilor militare germane şi maghiare de a se fixa pe coronamentul Carpaţilor şi pe linia vremelnicei demarcaţii româno-maghiare stabilite prin Dictatul de la Viena, prin care Armata Română deţinea un vast cap de pod la nord de Carpaţii Meridionali şi în câmpia vestică a ţării, la nord de Carpaţii Occidentali.

Aeronautica Regală Română a desfăşurat complexe acţiuni militare în operaţia de acoperire a frontierelor şi a concentrării trupelor româno-sovietice în Transilvania, cu următoarele faze: a) între 23 august şi 1 septembrie 1944, cu forţele improvizate ale Regiunii 1 Aeriene (Escadrila 1 Aeriană la Sibiu, Escadrila 44 Vânătoare la Turnişor, Escadrila de Observaţie aeriană comasată cu Escadrila de Legătură la Şura Mică, compuse din 37 de avioane şi 37 de echipaje, iar ca artilerie antiaeriană, 49 de baterii cu 266 de tunuri şi trei baterii proiectoare cu 36 de piese); b) în perioada 1-7 septembrie 1944, cu forţele improvizate ale Regiunii 1 Aeriene şi C.1.A.R.; c) în perioada 7-20 septembrie 1944, cu toate unităţile C.1.A.R. Numai în ultimele două faze ale acestei operaţii, Forţele Aeriene Regale Române au executat la aviaţie 463 de misiuni, cu 1.220 de ieşiri-avion şi 1.541 de ore de zbor, obţinând 34 de victorii aeriene (4 avioane doborâte în luptă aeriană, 3 distruse la sol, 27 de avioane doborâte de artileria antiaeriană) şi 2 planoare distruse la sol, 28 de avioane doborâte de artilerie antiaeriană, 31 de autovehicule, 6 cisterne auto, 33 de tancuri şi blin­date, 24 de trenuri, 1.000 de vagoane, o locomotivă, 4 gări avariate, 19 întreruperi de cale ferată, o poziţie de artilerie distrusă, 20 de misiuni complexe de sprijinire a trupelor de uscat de către artileria antiaeriană. Am pierdut: 195 de avioane (34 doborâte în luptă aeriană, 161 distruse la sol) şi 109 guri de foc.

Conform concepţiei secţiei de operaţii a M.St.M.R. şi celei a secţiei operaţii a S.M.A., la 1 septembrie 1944, C.1.A.R. s-a deplasat către Sibiu, unde a sosit în seara zilei, stabilindu-şi Cartierul în localul Regiunii 1 Aeriene la Dumbrava, luând în compunere şi Regiunea 1 Aeriană, comandată de cdor Corneliu Ionaş. Situaţia aeriană era critică, deoarece inamicul a trecut la ofensivă şi a înaintat spre Târnave. Pentru a face faţă acestor situaţii critice, până la 9 septembrie 1944, C.1.A.R. a luat iniţiativa următoarelor măsuri: a) a reorganizat dispozitivul antiaerian; b) a deplasat pe terenul Turnişor Escadrila 44 Vânătoare IAR-80 de la Şcoala de Vânătoare, pentru a face faţă atacurilor aeriene din zona Sibiu; c) a pus la dispoziţia Armatelor 1 şi 4 Române câte o escadrilă de observaţie şi o secţie de legătură formată din avioane şi personal de la Centrul Militar de Pilotaj şi Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie; d) a trimis câte un eşalon de legătură pe lângă cele două armate române; e) a luptat în acţiuni aeriene contra aviaţiei germane şi maghiare cu unităţile române de aviaţie de la sud de Munţii Carpaţi. De altfel, până la 20 septembrie 1944, C.1.A.R. a acţionat cu o continuitate evidentă, desfăşurând acţiuni pentru zdrobirea ofensivei inamicului din Podişul Transilvaniei şi defileul Mureşului. În acest timp, aviaţia sovietică a venit în ţară între 2 şi 19 septembrie 1944, iar forţele aeriene ale S.U.A. şi Marii Britanii valorificau spaţiul aerian românesc pentru bombardarea trupelor germane din spaţiul balcanic.

În ceea ce priveşte inamicul aerian, în 6 septembrie 1944, forţele aeriene germane retrase în Transilvania se compuneau din 40 de avioane de bombardament, 70 de avioane de vânătoare Me-109 G şi 50 de avioane de asalt Focke Wulf (F.W.)-190 desfăşurate pe terenurile din zona Satu Mare-Nuşfalău-Târgu Mureş-Reghin. La acestea se adăugau 70-80 de avioane de diferite categorii aflate pe terenul Ecika din Banatul Sârbesc (la 17 km sud de Petrograd).

Forţele aeriene ungare se găseau cu elemente uşoare pe terenurile din zona Debreţin-Bekecsaba şi cu restul mijloacelor în zona Budapesta-Formas. La Szolnoc, Ferihegy, Budaors, Tapioszentmarton, Cluj, Debreţin, Ujudvar, erau circa 250 de avioane.

Unităţile C.3.A.R. rămase în ţară au asigurat împrospătarea cu forţe a C.1.A.R. începând cu data de 3 septembrie 1944 (acesta intrase în operativitate la 1 septembrie 1944). Din cauza bombardamentelor efectuate de aviaţia germană şi maghiară pe Frontul 2 Ucrainean în regiunea Sibiu – Blaj – Tălmaciu – Sebeş – Alba Iulia, comandamentul forţelor aeriene sovietice, prin generalul maior Selesniov, a făcut o primă solicitare C.1.A.R. pentru acoperire aeriană în zona menţionată. Din păcate, pe 8 septembrie 1944, avionul Me-109 nr. 8 din Grupul 9 Vânătoare, pilotat de adjutantul Gheorghe Bucholzer, a fost lovit de antiaeriana amică sovietică la Sibiu, aeronava fiind incendiată, iar pilotul omorât. Au rămas pentru totdeauna suspiciuni dacă acesta a fost un incident, o intenţie sau s-a datorat lipsei de cooperare.

La 31 august 1944, în urma retragerii unităţilor de pe frontul din Moldova şi din cauza evenimentelor care au urmat, a fost planificată refacerea capacităţii de luptă a Aeronauticii române, impusă de importantele pierderi materiale suferite, de oboseala personalului şi de noile misiuni ce urmau a fi executate. Refacerea nu s-a făcut în bune condiţii, deoarece timpul a fost redus (1-6 septembrie 1944), iar acţiunile de luptă începuseră pentru eliberarea Transilvaniei.

Reorganizarea Forţelor Aeriene Regale Române a fost gândită pentru a asigura funcţionalitatea şi eficienţa în noile condiţii şi acţiuni de război, cuprinzând ca forţe operaţionale C.1.A.R., unităţi din Comandamentul Artileriei Antiaeriene şi Comandamentul Apărării Pasive. Corpul 3 Aerian Român a luat în subordine unităţile de aviaţie rămase în ţară.

După victorie, în prim-plan a trecut obiectivul eliberării totale a teritoriului românesc vremelnic ocupat. În capul de pod strategic deţinut de trupele române, în sudul Transilvaniei şi în Banat, s-a iniţiat o vastă deplasare şi concentrare a forţelor armate române şi sovietice. A doua dislocare a C.1.A.R. a constat în deplasări pe noile terenuri de zbor, între 6 şi 8 septembrie 1944, cu aviaţia de vânătoare şi cea de recunoaştere pe Turnişor, iar restul unităţilor pe două terenuri la Balomir. Eşalonul rulant s-a deplasat la Sibiu pe Valea Oltului, pe şosea şi calea ferată.

După 9 septembrie 1944, Aeronautica Română a fost subordonată Armatei 5 Aeriene Sovietice, iar conducerea operaţiilor C.1.A.R. a devenit treptat, după 21 septembrie 1944, atributul acesteia din urmă.