Echipamentele existente la data începerii programului aveau durata de funcţionare depaşită, erau uzate din punct de vedere tehnic şi moral (generatia anilor 60-80) şi nu prezentau stabilitate în funcţionare, costurile de menţinere în funcţiune fiind ridicate, nu mai erau asigurate materiale şi piese de schimb. Un inconvenient principal îl constituia şi faptul că acestea nu erau compatibile în totalitate cu cele existente în aviaţia civilă şi aviaţia militară NATO, nu respectau standardele NATO şi normele ICAO, funcţionând în benzi de frecvenţă care nu sunt atribuite serviciului de navigaţie aeriană de către organismele internaţionale de planificare şi coordonare a frecvenţelor.
Sistemul STNA reprezintă un element al infrastructurii strict necesar asigurării securităţii misiunilor de luptă, a zborurilor de instrucţie şi antrenament de pe aerodromuri, pe una sau două direcţii de aterizare şi cuprinde:
- echipamente de dirijare în procedurile de apropiere (VOR, DME, NDB);
- echipamente de aterizare instrumentală (ILS în perspectivă DGPS);
- echipamente de dirijare la aterizare (PAR, SRE şi SSR/IFF);
- echipamente vizuale de aterizare;
- staţii şi autostaţii sol-aer;
Prin intrarea în dotare a noilor echipamente se elimină toate aceste probleme asigurându-se integrarea în sistemul NATO şi respectarea normelor ICAO.
Echipamentele intrate în dotare sunt:
• sistemul de dirijare la aterizare GCA-2000;
• sisteme de aterizare instrumentală ILS;
• sisteme VOR/DME;
• staţii radio sol-aer VHF/UHF cu salt de frecvenţă şi secretizare;
• instalaţii de balizaj de aerodrom.